Ce a făcut România pentru integrarea
teritoriului răsăritean al Moldovei? În perioada interbelică, noua ţară, al
cărui nucleu de abia se schiţa în urmă cu două generaţii, avea de gestionat un
teritoriu mai mult decât dublu, cu toate slăbiciunile structurilor sale
spaţiale, cu o infrastructură ineficientă şi cu o populaţie doar de curând
alfabetizată. Transpare din scrierile vremii o dublă abordare a noilor
teritorii româneşti. Autorităţile au văzut în
Transilvania oportunitatea de a se delesta de lumea balcanică în care era
captivă România acelui veac. Apartenenţa ardelenilor şi bănăţenilor la o “mitteleuropă”
apreciată şi respectată a grăbit asimilarea de către autorităţile bucureştene a
regiunii care ne asigura apartenenţa la un grup “mai select”, al statelor
central-europene. Cât priveşte Moldova de la Răsărit, lucrurile stăteau altfel.
Avem şi o butadă din epocă, atribuită lui Iorga: "vrem Basarabia,
dar fără basarabeni", care se face expresia unui românism dual, ce pune în
loc ierarhii discutabile. Atitudinea mai degrabă
cinică a autorităţilor române, a fost speculată de ocupanţii sovietici, ce vor
construi românofobia, iar evenimente recente confirmă anti-românismul profund
resimţit de o parte a românilor moldoveni-basarabeni. Dupa 90, deşi
oportunităţile nu au lipsit, Romania şi Republica Moldova nu s-au sincronizat. Timp
de două decenii, statul roman, fragil economic, a râmas captiv în proiectul european,
ignorând semnalele de la Chişinău, iar acum timidele semnale de la Bucureşti (dacă
există?), par a fi ignorate de cei de la Chişinău. Oricum, moldoveniştii par
capabili să găsească relaţii şi cu populaţiile siberiene, decât să accepte
unitatea de limbă şi de neam.
Unde se află în
această ecuaţie Moldova apuseană, continuatoarea de drept a statului
moldovenesc? Lăsând la o parte milioanele de moldoveni ce doresc unirea,
nicăieri! Marginalizată şi văduvită de orice urmă de autonomie decizională,
Moldova apuseană e mai degrabă un teritoriu relict, o sumă de teritorialităţi
judeţene disjuncte. Calea aleasă în construcţia statului roman, centralizarea,
excesivă în episodul socialist, a dus la distrugerea coerenţei teritoriale
regionale şi a modificat radical mecanismele identitare. ”Eu sunt din Moldova!”,
sună mai degrabă a scuză, decât a reper spaţial. Sentimentele de inferioritate
şi de apartenenţă la periferie, alimentate, deopotrivă din interiorul şi din
exteriorul provinciei, determină în mod inconştient o divergenţă a acestei
identităţi moldoveneşti, prin creearea altora noi, care alimentează centrifuga
moldavă. Unele au substrat istoric (cazul Bucovinei), altele sunt generate de
modificări de ordin administrativ, cazul actualului judeţ Vrancea, mai slab
sesizat în cazul judeţului Galaţi, ambele desprinse de restul Moldovei din
punctul de vedere al jurisdicţiei ecleziastice după 1948 şi înglobate mai
recent în Regiunea de dezvoltare Sud-Est, fără vreo urmă de opoziţie locală.
Moldoveniştii din “republică” aduc un
mare deserviciu Moldovei contemporane şi mai ales Moldovei din interiorul
frontierelor României. Am să las la o parte “ideile” cu vizibilitate maximă,
precum reorientarea (oficială!) a Republicii Moldova către spaţiul fost sovietic
sau construcţia unei naţiuni noi, care va face imposibilă regăsirea în
interiorul aceluiaşi proiect politic şi naţional a locuitorilor Moldovei
istorice. Există câteva repercusiuni mai subtile, ce pot scăpa unui ochi mai
puţin atent! Una dintre ele e faptul că acţiunile moldoveniste anesteziază o
eventuală mişcare de renaştere culturală şi identitară a Moldovei apusene în
interiorul statului român, iar un discurs critic la adresa Bucureştilor, a
cărei Românie pare a ţine de la Chitila până la Ploieşti, poate fi asimilat
(fals!) mişcării moldoveniste de către conaţionalii noştri mai superficiali în
aşezarea ideilor.
Câte identităţi moldoveneşti mai există?
Presiunile discursurilor construite în exteriorul Moldovei identifică
bucovineni, moldoveni, basarabeni, şi chiar un fel de cripto-moldoveni de bazar
zişi "ruşi" sau, după poziţia geografică, "ucraineni". Pe
întreg teritoriul Moldovei istorice însă, dincolo de identităţile
administrative impuse de creaţii artificiale şi relativ recente precum
Bucovina, Bucovina de Nord, Moldova, Republica Moldova, Basarabia (şi uneori aruncate sfidător în faţa
moldovenilor din celelalte subregiuni: eu sunt bucovinean sau vrâncean sau
basarabean sau moldovean!, după caz), identitatea moldovenească există. Ea
este (de)clamată, (re)clamată, exhibată sau ascunsă, ea trăieşte şi cunoaşte
fluxuri şi refluxuri, în funcţie de conjunctură şi de scara la care se exprimă.
Moldovean ca român, moldovean ca ucrainean, moldovean ca bucovinean, ca basarabean
şi peste toate moldovean ca locuitor al unei Moldove mitice, încă întreagă în
jurul mânăstirilor şi miturilor sale feudale. Acest zoom identitar, care
revelează existenţa moldovenismului fundamental la toate nivelele
administrative impuse sau remanente creionează o Moldova diafană, de necuprins
în cuvinte şi fapte, o Moldovă fractală, repetabilă în sentimente şi simţiri,
însă invizibilă unui exterior comod, dezinteresat şi obtuz.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu