Moldovele (II)

Sursa: http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/moldovele-ii--28915.html 

Discursul moldovenist, deşi încă periferic, începe să aibă susţinători. Grav este faptul că face adepţi printre tinerii din Republica Moldova. Putem da vina pe moştenirea sovietică, dar resorturile anti-românismului sunt mult mai subtile şi îşi găsesc rădăcinile în recompunerile teritoriale şi identitare ale secolului al XIX-lea. 

Istoria identităţii teritoriale a Republicii Moldova începe, nu cu Ştefan cel Mare, aşa cum „strâmb” afirmă moldoveniştii, ci cu ocuparea de către Imperiul Rus a Moldovei răsăritene, în 1812. La acel moment nu exista o identitate est-moldovenească. Viitoarea gubernie ţaristă era la momentul ocupării doar un spaţiu alveolat teritorial şi compozit, o sumă de structuri teritoriale periferice disjuncte, pe care le putem grupa în trei categorii: unele centrate funcţional pe oraşele estice ale Principatului (Iaşi, Galaţi, Botoşani, Huşi etc.), altele pe câteva modeste târguri autohtone (Orhei, Soroca sau Movilău) şi, în fine, areale importante dimensional ce aveau inerţie teritorială mare, datorită evoluţiei separate timp îndelungat, precum fostele raiale ale Tighinei şi Hotinului. Într-o atare situaţie, autorităţile ţariste au fost „nevoite” să recurgă la “terraformare”, şi nu exagerez când utilizez acest termen specific literaturii SF. Având în vedere faptul că reţeaua urbană a Moldovei răsăritene era rară, slab ierarhizată şi funcţiona într-o logică specifică periferiilor, noua administraţie ţaristă a (re)proiectat întregul spaţiu de la est de Prut. Au selectat din rândul târgurilor basarabene o reşedinţă a guberniei în jurul căreia, timp de mai bine de un secol, au construit centralitatea Moldovei răsăritene. Aşezarea aleasă, Chişinău era un târg modest din a doua parte a ierarhiei urbane, de câteva sute de locuitori, ce avea însă avantajul poziţiei centrale în interiorul viitoarei gubernii. Cei 8 000 de locuitori atribuiţi de surse acestui oraş pentru momentul 1812 reprezintă, pe lângă populaţia târgului propriu-zis şi a satelor din proximitate, şi un număr important de soldaţi ai armatei ruse. Colonizarea a fost procesul ce a personalizat evoluţia spre teritorialitate a spaţiului basarabean. Probabil, într-o primă fază, raţiunile colonozării au fost economice şi demografice – nevoia de populaţie a unui teritoriu slab populat (256 000 de locuitori în 1812, mai puţin de jumătate din populaţia Principatului). Ulterior, controlul eficient al teritoriului şi necesitatea unei populaţii fidele în Moldova ocupată devin pricipalele resorturi ale colonizării.

Aflată sub administraţia autoritară ţaristă, prinsă în febra recentrării politice şi funcţionale şi în absenţa elitelor autohtone, cele mai multe dintre ele fiind refugiate ori rusificate, populaţia Moldovei răsăritene nu a fost racordată la mişcările, deopotrivă naţionale, sociale şi culturale, ce au avut drept teatru de manifestare cea mai mare parte a continentului european şi au caracterizat secolul al XIX-lea. În acest timp, moldovenii din Principat, devin pionierii mişcărilor sociale şi naţionale din Europa de sud-est, fiind şi artizanii principali ai unirii de la 1859.

Intervalul de două decenii şi ceva al marelui românism nu a reuşit să elimine obstacolele identitare, iar teritorialitalea Moldovei răsăritene nu a fost nici diluată şi nici încorporată eficient în ţesutul teritorial naţional, în ciuda unei elite intelectuale basarabene pro-româneşti deja formate. Cauzele acestei stări de fapt sunt multiple. Lumea rurala, deşi predominant formată din români moldoveni, era slab conectată la fluxurile de idei din epocă, iar populaţia alohtonă (ruşi, ucraineni, evrei, bulgari, găgăuzi etc.), relativ numeroasă (cca. 25%), a opus rezistenţă la procesul de creare a identităţii româneşti.

Eliminând elitele pentru a doua oară, imperiul rus, metamorfozat în U.R.S.S., a reuşit să ţină eficient sub control populaţia noii Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Dizidenţele au fost eliminate, iar maşinăria de popagandă sovietică a fost atât de eficientă, încât tot răul făcut de sovietici a fost pus pe seama „imperialiştilor români”. Schimbările teritoriale au fost radicale. Au redesenat teritoriul administrativ al RSSM, eliminând logica teritorială a Moldovei răsăritene, proiectată şi construită de autorităţile ţariste, iar economia zonei a fost integrată în sistemul militaro-industrial sovietic. Aceste întreprinderi au fost menite de a crea dependenţe organice între teritoriile vastului imperiu sovietic.

Anii ’90 au adus o renaştere a simţirii naţionale la est de Prut. Schimburile culturale dintre România şi Republica Moldova s-au înteţit, iar intelectualii militanţi, precum Grigore Vieru, Leonida Lari, soţii Aldea-Teodorovici, se aflau în fruntea mişcării unioniste. Dar episodul s-a stins rapid, probleme extrem de grave trecând în prim-plan: războiul din Transnistria, pericolul secesionist găgăuz, ambele având scenariul dictat de la Moscova, decuplarea economiei Moldovei răsăritene de la piaţa fostului URSS, debutul unei migraţii economice fără precedent, sunt tot atâtea motive care au deviat atenţia populaţiei de la problema identităţii naţionale.