Moldova şi autostrăzile (II)

Ni s-a spus de atâtea ori că România are o poziţie strategică la nivelul continentului european, încât am ajuns să credem că aşa şi este. De fapt, în raport cu marile centre de decizie ale continentului: Europa vestică şi centrală, Moscova şi Istanbul, România este situată într-o zonă periferică a Europei. A fi periferie nu exclude neaparat caracterul strategic al unui teritoriu, care poate să se afle pe traseul unor relaţii importante. Dar la ora actuală, nici geometria marilor sisteme de circulaţie europeană şi nici calitatea infrastructurii de transport nu avantajează România, care se află situată pe trasee mai degrabă secundare. Nici desenul proiectelor reţelelor majore şi nici instabilitatea geometriei acestora, nu ne determină să credem că în viitor ţara noastră se va cupla eficient la reţeaua majoră continentală şi va deveni un spaţiu obligatoriu de trecere al marilor fluxuri europene. 

Teritoriul României e traversat de două sisteme de transport distincte la nivel continental. Unul vestic în raport cu teritoriul naţional, centrat pe axa Viena-Budapesta-Belgrad-Sofia-Istanbul, unde relaţiile de pe teritoriul României sunt doar secundare. Timp de mai bine de două decenii, perioada în care Serbia s-a aflat într-o poziţie deloc favorabilă în raport cu politicile teritoriale ale UE, România a traversat un interval optim, în care putea impune o relaţie alternativă la autostrada aproape completă pe relaţia Viena-Istanbul, via Belgrad. Dar nu a valorificat acest optimum. Celălalt sistem, situat în partea estică, este mai difuz şi mai puţin ierarhizat, mai multe relaţii jucând rolul de prim rang în diversele geometrii politice ce s-au succedat. Sistemul acoperă un teritoriu al cărui denumire s-a impus în literatura istorică şi geografică drept istmul ponto-baltic. În această reţea, cândva majoră la nivel continental, se află şi Moldova. Jocul frontierelor de după cel de-al II-lea război mondial, dar şi apariţia noilor geometrii politice desprinse din fosta Uniune Sovietică au dus la decuplarea Moldovei apusene de la reţeaua istmică. Astfel, relaţii ca Lvov-Cernăuţi-Iaşi-Odessa sau Cernăuţi-Suceava-Galaţi-Istanbul, altă dată principale, s-au declasat. Mai mult, intrarea României în UE şi transformarea frontierei cu Ucraina şi Republica Moldova într-o veritabilă fortăreaţă au accentuat caracterul de fundatură al Moldovei.

Problema majoră a celor două sisteme de circulaţie e faptul că nu sunt suficient de bine cuplate. În acest sens, sunt necesare două autostrăzi, una Nord-Sud, care să lege structurile teritoriale ale Moldovei de Bucureşti şi o alta Est-Vest, între Moldova şi Transilvania. Aceasta din urmă, ar impune o relaţie eficientă, nu numai între cele două provincii româneşti, ci şi între structurile teritoriale ale Ucrainei de Sud sau ale sudului Rusiei europene, pe de o parte şi Europa centrală, pe de altă parte. În istoria planificării teritoriale a României ultimilor decenii au existat trei proiecte de autostrăzi transcarpatice: o variantă nordică, ce traversează culoarul depresionar bucovinean către Valea Bârgăului, una centrală, pe care se inserează proiectul autostrăzii Iaşi-Târgu Mureş şi una sudică, suprapusă unei eventuale autostrăzi Iaşi-Bacău-Braşov. Ultimele două variante sunt extrem de prezente în discursurile recente. Care ar fi varianta optimă? Dacă lăsăm la o parte faptul că relaţia Iaşi-Târgu Mureş e inclusă în reţeaua TEN-T core, e greu de făcut o aprecire, pentru că atât Iaşi-Tărgu Mureş, cât şi Iaşi-Bacău-Braşov aduc avantaje, dar şi dezavantaje în ecuaţia relaţiilor Est-Vest. Un fapt e cert, ambele relaţii sunt dependente de geometria reţelei de autostrăzi din Transilvania. Însă desenul acesteia este de o inconsecvenţă maximă. Stoparea sau amânarea proiectului autostrăzii Transilvania face din Iaşi-Târgu Mureş o întreprindere aproape inutilă, dacă Târgu Mureş nu va fi legat de sistemul de autostrăzi central-europene. Pe de altă parte, Iaşi-Bacău-Braşov va fi un proiect necesar doar dacă autostrada Nădlac-Timişoara-Sibiu-Bucureşti va trece prin Braşov şi nu prin Piteşti, aşa cum e desenată în proiectul iniţial.

 

Dacă autostrada va urmări traseul Iaşi-Târgu Mureş, vom avea o relaţie extrem de eficientă la nivel transcontinental, între Iaşi şi Budapesta distanţa rutieră reducându-se la sub 900 de km. Iaşi-Bacău-Braşov ar fi o relaţie mai eficientă la nivel regional, având în vedere faptul că va fi accesibilă într-o izolinie de 60 de minute pentru mai bine de jumătate din populaţia regiunii de dezvoltare Nord-Est. Dar pierde în competitivitate la nivel transcontinental, fiind cu 150 de kilometri mai lungă. Indiferent de geometria aleasă, România va avea de câştigat. Autostrada aceasta va fi singura relaţie majoră şi indispensabilă la nivel continental, care va traversa ţara noastră. Chiar dacă nu sunt „fani” ai acestei relaţii, invocând traficul scăzut şi cheltuielile ridicate, politicienii ar trebui să înţeleagă că există proiecte conforme structurilor teritoriale prezente, dar şi proiecte generatoare de noi structuri, iar autostrada trascarpatică dintre Moldova şi Transilvania face parte din cea din urmă categorie.

(Ziarul de Iaşi, 17.10.2013)

Regionalizare (II)

Orice construcţie teritorială eficientă are la bază o logică de funcţionare a structurilor sale. Atunci când ne raportăm la nivelul naţional este vorba în primul rând de logica "naturală" a construcţiei interne: o câmpie sau o reţea convergentă de văi către o mare depresiune internă facilitează controlul politic şi militar sau administrarea centralizată a resurselor social-economice fără mari cheltuieli energetice, pe când un teritoriu în mod natural fragmentat va îngreuna considerabil funcţionarea unei structuri centralizate şi va conduce, de cele mai multe ori, la un sistem administrativ regionalizat sau chiar federal. Prezenţa barierelor carpatice şi a celor hidrografice (Dunărea şi Siretul inferior) şi insuficienta lor înzestrare infrastructurală, poziţia periferică a capitalei şi frâna distanţei, neobişnuit de mare pentru perioada actuală, situează România în a doua categorie. Aceste caracteristici ale teritoriului naţional nu trebuie considerate un handicap, ci repere spaţiale, care vin în sprijinul regionalizării şi mai ales al identificării unor geometrii eficiente ale viitoarelor regiuni.

Geometriile nivelului regional de organizare administrativă, aflate sub controlul nivelului naţional, sunt mai instabile, fiind dictate, de cele mai multe ori, de strategiile pe termen mediu şi lung ale statului. Dar cum nivelul administrativ regional, lăsând la o parte efemerele episoade interbelice, va fi o noutate pentru România, trebuie identificate elementele teritoriale principale ce vor asigura logica teritorială de funcţionare a acestor construcţii administrative. Altfel riscăm să creăm nişte teritorii de ochii lumii. Când ne raportăm la nivelul regional, logica teritorială nu trebuie să ignore polii urbani majori, axele sau regiunile urbane capabile să structureze funcţional şi administrativ un teritoriu. De asemenea, gridul administrativ trebuie să se raporteze şi la chestiunea identităţii.

Din câte se observă şi din discursurile politicienilor de ieri şi de astăzi, limitele vechilor provincii nu vor reprezenta în regionalizare un reper fundamental. Pe 20 iunie, la Cluj, vice-premierul Dragnea, răspunzând unei persoane care a pus problema realizării unor regiuni mari suprapuse vechilor provincii istorice, a afirmat: “Nu vreau să pun foc la temelia statului unitar român. Dacă va fi o regiune mare Transilvania, atunci de ce să nu fie şi o regiune mare Muntenia şi alta Moldova, să avem trei regiuni, cu trei capitale?” Autorităţile se tem de o eventuală dezasamblare a României? Ca să fiu onest, acest discurs l-am auzit şi din partea unor persoane neangajate politic, intelectuali sau, prin contaminare, simpli cetăţeni. De unde vine această temere? Răspunsul la această întrebare ar putea reprezenta un subiect de reflecţie pentru un alt articol. Pasămite românii nu mai au încredere în ei înşişi. Din păcate!

Sunt însă capabile geometriile regiunilor de dezvoltare să genereze teritorii care să intre în competiţie cu mult mai bogatele regiuni din zona centrală şi de vest a U.E.? Dacă am realiza un top al celor mai nereuşite regiuni, acestea ar fi: Regiunea de Sud-Est, hibridă din punct de vedere teritorial (deopotrivă moldovenească, valahă şi dobrogreană), Regiunea de Vest, unde judeţul Hunedoara este decuplat de arealul puternic polarizat de Timişoara şi Arad, şi Regiunea Centru, care reprezintă o sumă de teritorialităţi locale, care par că nu vor să se agrege. Poate nu întâmplător a apărut pe canalele media o variantă “primenită” a gridului administrativ, ce reconsideră limitele acestor trei regiuni. Dacă Regiunea de Sud-Est apare scindată într-o regiune dobrogeană şi o alta situată în partea stângă a Dunării, îmbunătăţindu-se cumva apartenenţa identitară, schimbările ce au intervenit în partea sudică a Transilvaniei nu sunt decât compromisuri politice necesare satisfacerii orgoliilor politice şi locale ale Sibiului şi Braşovului. Lăsând la o parte Regiunea Sud, care s-a construit într-o altă logică, centrată fiind pe Bucureşti, singura regiune ce are logică teritorială este Regiunea de Sud-Vest, suprapusă în linii mari Olteniei, unde principalele linii de forţă converg către reşedinţa sa, Craiova.

Am lăsat la urmă “cireşele de pe tort” - Regiunile de Nord-Vest şi Nord-Est care, deşi aparent unitare, au probleme grave de logică teritorială. În primul caz, Regiunea de NV, care se doreşte a fi centrată pe Cluj, e de fapt descentrată pe acest mare oraş, care-şi vede amputat hinterlandul său regional, care se extinde mai degrabă în actuala Regiune Centru. Situaţia celei mai mari părţi a Moldovei (Nord-Est) este de asemenea gravă. Altădată teritoriu de tranzit continental, al cărui logică teritorială era centrată pe viaţa de relaţie, a devenit treptat un “cul de sac” decuplat de la marile fluxuri transeuropene. Prin amputarea judeţelor sudice i se accentuează caracteristica de “fundătură”, dobândită recent şi accentuată în ultimii ani prin caracterul din ce în ce mai pronunţat de fortăreaţă al frontierei estice. 

(Ziarul de Iasi, 12.09.2013)

Regionalizare (I)

Crearea Nomenclatorului european al Unităţilor Statistice Teritoriale (NUTS, care a suferit deja modificări importante) şi aderarea României la acest sistem demonstrează principalele limite ale actualei organizări administrative: absenţa unui nivel regional şi teritorii judeţene închise în ele însele, deloc viabile financiar în condiţiile descentralizării, ale căror reşedinţe sunt incapabile de colaborare. Înfiinţarea regiunilor de dezvoltare a răspuns mai degrabă unor exigenţe externe, apărute în contextul negocierilor de aderare, şi mai puţin necesităţilor locale de dezvoltare. Ca urmare, s-au generat decupaje regionale, încă oficioase, fără consistenţă identitară şi a căror logică teritorială e deseori precară. Cazul hibridei Regiuni de dezvoltare Sud-Est devine proverbial.

Cel puţin în teorie, regionalizarea în România nu ar trebui să pună probleme de geometrie teritorială. Avem teritorii istorice, unele cu îndelungată existenţă statală (Moldova, Valahia, Transilvania), altele ce au funcţionat ca entităţi bine individualizate (Banat sau Oltenia) şi chiar “franjuri” teritoriale capabile să se structureze în entităţi administrative (Dobrogea, Crişana-Satmar). Dar realitatea contrazice flagrant teoria. Meschinele războaie ale orgoliilor judeţene, conduse de “baroni locali”, care au antrenat şi un număr important de cetăţeni, demonstrează că punerea în practică a regionalizării se dovedeşte o întreprindere extrem de dificilă.

Construcţia teritoriului naţional românesc s-a realizat, ignorând orice cale alternativă, într-o profundă şi neproductivă logică centralizatoare. Scopul primordial a fost crearea rapidă a unei identităţi naţionale. Efectele pe termen mediu şi scurt au fost cele scontate, impunând exteriorului o Românie (aparent) unitară. Dar România a rămas blocată în această paradigmă de prea multe generaţii. Chiar dacă în perioada interbelică s-a conştientizat necesitatea individualizării unui nivel administrativ intermediar între judeţe şi nivelul naţional, regionalizarea nu s-a materializat decât în interiorul a două intervale extrem de scurte: cel al directoratelor ministeriale (7 la număr), între 1929 şi 1931, şi cel al ţinuturilor (10 la număr, la care se adăuga şi Bucureştii), între1938 şi 1940. Dacă arondarea judeţelor în cadrul celor 7 directorate ministeriale a ţinut cont în mare măsură şi de decupajul provincial, ţinuturile din 1938 au ignorat, pe cât posibil, limitele istorice. Episodul socialist vine cu încadrări teritoriale aproximative, induse de arbitrariul teritorial ce a caracterizat această perioadă. Perioada regiunilor de inspiraţie sovietică (1950-1968) a însemnat o succesiune rapidă de patru decupaje teritoriale distincte (1950-1952, 1952-1956, 1956-1960, 1960-1968) iar anul 1968 aduce împărţirea actuală în judeţe. După 45 de ani de funcţionare, în loc să fie principalele motoare ale regionalizării, judeţele sabotează acest proiect.

În orice societate, sistemul administrativ este conceput în vederea eficientizării gestiunii resurselor umane şi naturale ale unui teritoriu. E necesar ca acest sistem să fie flexibil şi să articuleze armonios necesităţile fiecărui nivel de organizare (local, judeţean, regional etc.). Dinamica actuală accelerată a sistemului economic şi social, care se repercutează asupra organizării spaţiale a obişnuinţelor de consum, a tehnologiilor de producţie a bunurilor şi serviciilor, a fluxurilor, a obişnuinţelor de practicare a teritoriului, impune un caracter de perisabilitate structurilor teritoriale şi, mai ales, a geometriilor lor administrative. Această dinamică are un anumit grad de „perversitate”, pentru că nu întotdeauna se manifestă într-o manieră vizibilă. Ignorarea acestor dinamici impune acumularea în timp a unor tensiuni şi dezechilibre de natură diversă, ce pot afecta funcţionarea pe termen lung, nu numai a organizărilor teritorial-administrative intermediare (judeţe, regiuni etc.), ci chiar a întregului teritoriu naţional. Exemplele sunt multiple. Emanciparea comunităţilor locale şi regionale induce tensiuni din interior, care demonstrează forţa inerţiei teritoriale a structurilor ignorate până acum: revendicările regionale ale secuilor, mişcarea regionalistă transilvăneană, problema judeţelor abuziv desfiinţate etc. Foarte gravă este şi plafonarea funcţională a „metropolelor regionale” (Iaşi, Cluj, Timişoara), cândva centrele incontestabile ale provinciilor periferice. Aceste oraşe reprezentau veritabile relee urbane indispensabile Bucureştilor pentru a gestiona eficient teritoriul naţional; în lipsa nivelului regional de organizare, acestor oraşe li s-a atrofiat capacitatea de polarizare la nivelul provinciilor iar deschiderea frontierelor demonstrează din plin ineficienţa lor. Toată faţada vestică a României s-a (re)orientat funcţional către metropolele central europene Budapesta şi Viena. E suficient să vedem câte curse din Sighet, Satu Mare, Carei sau Oradea sunt către Aeroportul Ferihegy, pentru a ne da seama de măsura acestei reorientări.

(Ziarul de Iasi, 29.08.2013)

Mai este Moldova un teritoriu? (II)

Glosar: frâna distanţei - termen geografic care descrie efectul distanței asupra interacțiunilor culturale sau spațiale (o viteză mică de deplasare semnifică interacţiuni reduse); taxonomie teritorială – clasificare a teritoriilor; transcalaritate – proprietate a unui spaţiu sau fenomen de a se organiza la diferite scări spaţiale (locală, subregionala, regională etc.).

Moldovele actuale reprezintă rezultatul unor “perversiuni” ale istoriei. În urma fiecărei divizări a vechiului stat, marile puteri ocupante au fost preocupate să investească teritoriul rezultat cu o personalitate nouă, pornind de la impunerea unei denumiri care să amintească tot mai puţin de cea originală. În acest sens, cazul Austriei, care a inventat efectiv Bucovina, nu este deloc discret. Dar nu doar forţele externe inamice au afectat teritoriul Moldovei, ci şi stângăciile structurilor interne de încadrare politico-administrativă; acestea pot fi chiar mai nocive deoarece ating nu numai teritoriul, ci şi modul de a-l trăi, respectiv teritorialitatea.

Revigorarea economică şi culturală a Moldovei depinde şi de regionalizare. Judeţele, fie ele doar ale regiunii de Nord-Est, trebuie să conlucreze, nu să nască animozităţi! Dizidenţa teritorială a Sucevei, ce (re)inventează centralităţi în sudul Bucovinei şi în teritoriile proxime, e binecunoscută. Suceava nu e capitala Bucovinei, ci a judeţului Suceava. Capitala Bucovinei e dincolo de limitele politice fireşti ale României. În lipsa centrului cultural, teritorialitatea bucovineană nu e pe deplin fundamentată iar neo-bucovinismul ultimilor ani poate deveni un pericol pentru integritatea teriorială a României, dacă, în paralel, există o mişcare de aceeaşi intensitate şi în Bucovina de Nord.

A-l aduce pe Ştefan cel Mare în ecuaţia bucovineană este la fel de necuviincios ca şi utilizarea sa drept personaj central al mişcării stataliste din Republica Moldova şi nu serveşte decât acelaşi spaţiu fost sovietic. Bucovina nu a fost a lui Ştefan, ci a lui Franz Joseph! Bunicul, născut în Bucovina anului 1907, era mândru că e român şi că el şi predecesorii săi şi-au păstrat nealterată fiinţa naţională. Bucoviniştii noi se dezic de teritorialitatea lor regională şi aderă, ignorând transcalaritatea teritorială, la una sub-judeţeană, arătând mândri către negurile istoriei cum au fost sub stăpânire austriacă; în viziunea lor această stăpânire le conferă o oarecare nobleţe. Ciudată metamorfoza bucovinenilor!

Suceava nu are motive să fie nostalgică după stăpânirea austriacă. Această perioadă a dus la degradarea ierarhică a oraşului frontalier, chiar şi în teritoriul mai restrâns al Bucovinei sudice (în 1918 Rădăuţi era cel mai mare oraş de pe teritoriul actual al judeţului). Exhumarea şi restaurarea teritorialităţii bucovinene şi extinderea ei asupra întregului judeţ e o greşeală şi contrazice istoria invocată atât de des de personajele implicate în regionalizare (mai puţin de 2/3 din teritoriul şi populaţia judetului aparţine Bucovinei sudice). Mai mult, să extinzi această teritorialitate şi asupra judeţelor vecine! Ca să sprijini ce!? Un oraş mediu, pe locul patru în ierarhia oraşelor din regiunea de dezvoltare Nord-Est, pe 1/3 moldovean (Burdujeni, cel mai populat cartier al oraşului, nu a făcut parte din Bucovina).

 “Noi nu concurăm cu Iaşul. Îl respectăm. Noi am dat capitala la Iaşi, iar ei ce au făcut? Au dat-o la Bucureşti”, a spus Gheorghe Flutur pe data de 26 iulie la dezbaterea organizată de Consiliul Judeţean Suceava privind înfiinţarea celei de-a doua regiuni în partea de Nord-Est a României. Lăsând la o parte ciudata interpretare a istoriei iniţierii statului român, Suceava nu a cedat statutul de capitală Iaşilor, ci l-a pierdut pe considerente geo-strategice. Când era capitala unui stat moldovenesc incipient, care se reducea la vechile ţinuturi proxime, era centrală şi eficientă. Extinderea Moldovei i-a creat un “handicap” de centralitate! Într-o perioadă în care frâna distanţei era fundamentală în gestionarea unui teritoriu, Suceava a devenit o capitală ineficientă – faptul este extrem de vizibil, odată cu ocuparea de către otomani a (sudului) Basarabiei, în ultima parte a domniei ştefaniene. A început o perioadă a capitalelor itinerante, în care domnitorul (începând cu Ştefan şi până la Lapuşneanu) era mai prezent în Vaslui, Huşi, Bârlad sau Iaşi, adică mai aproape de fragila frontieră cu otomanii, decât în Suceava. După ce a fost capitala Moldovei în intervalul 1388 – 1564, Iaşii a preluat această misiune, pe considerente de centralitate.

Sucevenii trebuie să înteleagă că o regiune administrativă nu e făcută pentru a servi un oraş sau altul, ci pentru a imprima substructurilor teritoriale componente coeziune şi eficienţă în evoluţia ulterioară. Vorbind strict în termeni de competitivitate regională şi coeziune teritorială, o reşedinţă puternică ar imprima regiunii un plus de competitivitate, dar una mediocră n-ar induce coeziunea teritorială atât de necesară dezvoltarii durabile.

(Ziarul de Iasi, 22.08.2013)