Regionalizare (II)

Orice construcţie teritorială eficientă are la bază o logică de funcţionare a structurilor sale. Atunci când ne raportăm la nivelul naţional este vorba în primul rând de logica "naturală" a construcţiei interne: o câmpie sau o reţea convergentă de văi către o mare depresiune internă facilitează controlul politic şi militar sau administrarea centralizată a resurselor social-economice fără mari cheltuieli energetice, pe când un teritoriu în mod natural fragmentat va îngreuna considerabil funcţionarea unei structuri centralizate şi va conduce, de cele mai multe ori, la un sistem administrativ regionalizat sau chiar federal. Prezenţa barierelor carpatice şi a celor hidrografice (Dunărea şi Siretul inferior) şi insuficienta lor înzestrare infrastructurală, poziţia periferică a capitalei şi frâna distanţei, neobişnuit de mare pentru perioada actuală, situează România în a doua categorie. Aceste caracteristici ale teritoriului naţional nu trebuie considerate un handicap, ci repere spaţiale, care vin în sprijinul regionalizării şi mai ales al identificării unor geometrii eficiente ale viitoarelor regiuni.

Geometriile nivelului regional de organizare administrativă, aflate sub controlul nivelului naţional, sunt mai instabile, fiind dictate, de cele mai multe ori, de strategiile pe termen mediu şi lung ale statului. Dar cum nivelul administrativ regional, lăsând la o parte efemerele episoade interbelice, va fi o noutate pentru România, trebuie identificate elementele teritoriale principale ce vor asigura logica teritorială de funcţionare a acestor construcţii administrative. Altfel riscăm să creăm nişte teritorii de ochii lumii. Când ne raportăm la nivelul regional, logica teritorială nu trebuie să ignore polii urbani majori, axele sau regiunile urbane capabile să structureze funcţional şi administrativ un teritoriu. De asemenea, gridul administrativ trebuie să se raporteze şi la chestiunea identităţii.

Din câte se observă şi din discursurile politicienilor de ieri şi de astăzi, limitele vechilor provincii nu vor reprezenta în regionalizare un reper fundamental. Pe 20 iunie, la Cluj, vice-premierul Dragnea, răspunzând unei persoane care a pus problema realizării unor regiuni mari suprapuse vechilor provincii istorice, a afirmat: “Nu vreau să pun foc la temelia statului unitar român. Dacă va fi o regiune mare Transilvania, atunci de ce să nu fie şi o regiune mare Muntenia şi alta Moldova, să avem trei regiuni, cu trei capitale?” Autorităţile se tem de o eventuală dezasamblare a României? Ca să fiu onest, acest discurs l-am auzit şi din partea unor persoane neangajate politic, intelectuali sau, prin contaminare, simpli cetăţeni. De unde vine această temere? Răspunsul la această întrebare ar putea reprezenta un subiect de reflecţie pentru un alt articol. Pasămite românii nu mai au încredere în ei înşişi. Din păcate!

Sunt însă capabile geometriile regiunilor de dezvoltare să genereze teritorii care să intre în competiţie cu mult mai bogatele regiuni din zona centrală şi de vest a U.E.? Dacă am realiza un top al celor mai nereuşite regiuni, acestea ar fi: Regiunea de Sud-Est, hibridă din punct de vedere teritorial (deopotrivă moldovenească, valahă şi dobrogreană), Regiunea de Vest, unde judeţul Hunedoara este decuplat de arealul puternic polarizat de Timişoara şi Arad, şi Regiunea Centru, care reprezintă o sumă de teritorialităţi locale, care par că nu vor să se agrege. Poate nu întâmplător a apărut pe canalele media o variantă “primenită” a gridului administrativ, ce reconsideră limitele acestor trei regiuni. Dacă Regiunea de Sud-Est apare scindată într-o regiune dobrogeană şi o alta situată în partea stângă a Dunării, îmbunătăţindu-se cumva apartenenţa identitară, schimbările ce au intervenit în partea sudică a Transilvaniei nu sunt decât compromisuri politice necesare satisfacerii orgoliilor politice şi locale ale Sibiului şi Braşovului. Lăsând la o parte Regiunea Sud, care s-a construit într-o altă logică, centrată fiind pe Bucureşti, singura regiune ce are logică teritorială este Regiunea de Sud-Vest, suprapusă în linii mari Olteniei, unde principalele linii de forţă converg către reşedinţa sa, Craiova.

Am lăsat la urmă “cireşele de pe tort” - Regiunile de Nord-Vest şi Nord-Est care, deşi aparent unitare, au probleme grave de logică teritorială. În primul caz, Regiunea de NV, care se doreşte a fi centrată pe Cluj, e de fapt descentrată pe acest mare oraş, care-şi vede amputat hinterlandul său regional, care se extinde mai degrabă în actuala Regiune Centru. Situaţia celei mai mari părţi a Moldovei (Nord-Est) este de asemenea gravă. Altădată teritoriu de tranzit continental, al cărui logică teritorială era centrată pe viaţa de relaţie, a devenit treptat un “cul de sac” decuplat de la marile fluxuri transeuropene. Prin amputarea judeţelor sudice i se accentuează caracteristica de “fundătură”, dobândită recent şi accentuată în ultimii ani prin caracterul din ce în ce mai pronunţat de fortăreaţă al frontierei estice. 

(Ziarul de Iasi, 12.09.2013)

Regionalizare (I)

Crearea Nomenclatorului european al Unităţilor Statistice Teritoriale (NUTS, care a suferit deja modificări importante) şi aderarea României la acest sistem demonstrează principalele limite ale actualei organizări administrative: absenţa unui nivel regional şi teritorii judeţene închise în ele însele, deloc viabile financiar în condiţiile descentralizării, ale căror reşedinţe sunt incapabile de colaborare. Înfiinţarea regiunilor de dezvoltare a răspuns mai degrabă unor exigenţe externe, apărute în contextul negocierilor de aderare, şi mai puţin necesităţilor locale de dezvoltare. Ca urmare, s-au generat decupaje regionale, încă oficioase, fără consistenţă identitară şi a căror logică teritorială e deseori precară. Cazul hibridei Regiuni de dezvoltare Sud-Est devine proverbial.

Cel puţin în teorie, regionalizarea în România nu ar trebui să pună probleme de geometrie teritorială. Avem teritorii istorice, unele cu îndelungată existenţă statală (Moldova, Valahia, Transilvania), altele ce au funcţionat ca entităţi bine individualizate (Banat sau Oltenia) şi chiar “franjuri” teritoriale capabile să se structureze în entităţi administrative (Dobrogea, Crişana-Satmar). Dar realitatea contrazice flagrant teoria. Meschinele războaie ale orgoliilor judeţene, conduse de “baroni locali”, care au antrenat şi un număr important de cetăţeni, demonstrează că punerea în practică a regionalizării se dovedeşte o întreprindere extrem de dificilă.

Construcţia teritoriului naţional românesc s-a realizat, ignorând orice cale alternativă, într-o profundă şi neproductivă logică centralizatoare. Scopul primordial a fost crearea rapidă a unei identităţi naţionale. Efectele pe termen mediu şi scurt au fost cele scontate, impunând exteriorului o Românie (aparent) unitară. Dar România a rămas blocată în această paradigmă de prea multe generaţii. Chiar dacă în perioada interbelică s-a conştientizat necesitatea individualizării unui nivel administrativ intermediar între judeţe şi nivelul naţional, regionalizarea nu s-a materializat decât în interiorul a două intervale extrem de scurte: cel al directoratelor ministeriale (7 la număr), între 1929 şi 1931, şi cel al ţinuturilor (10 la număr, la care se adăuga şi Bucureştii), între1938 şi 1940. Dacă arondarea judeţelor în cadrul celor 7 directorate ministeriale a ţinut cont în mare măsură şi de decupajul provincial, ţinuturile din 1938 au ignorat, pe cât posibil, limitele istorice. Episodul socialist vine cu încadrări teritoriale aproximative, induse de arbitrariul teritorial ce a caracterizat această perioadă. Perioada regiunilor de inspiraţie sovietică (1950-1968) a însemnat o succesiune rapidă de patru decupaje teritoriale distincte (1950-1952, 1952-1956, 1956-1960, 1960-1968) iar anul 1968 aduce împărţirea actuală în judeţe. După 45 de ani de funcţionare, în loc să fie principalele motoare ale regionalizării, judeţele sabotează acest proiect.

În orice societate, sistemul administrativ este conceput în vederea eficientizării gestiunii resurselor umane şi naturale ale unui teritoriu. E necesar ca acest sistem să fie flexibil şi să articuleze armonios necesităţile fiecărui nivel de organizare (local, judeţean, regional etc.). Dinamica actuală accelerată a sistemului economic şi social, care se repercutează asupra organizării spaţiale a obişnuinţelor de consum, a tehnologiilor de producţie a bunurilor şi serviciilor, a fluxurilor, a obişnuinţelor de practicare a teritoriului, impune un caracter de perisabilitate structurilor teritoriale şi, mai ales, a geometriilor lor administrative. Această dinamică are un anumit grad de „perversitate”, pentru că nu întotdeauna se manifestă într-o manieră vizibilă. Ignorarea acestor dinamici impune acumularea în timp a unor tensiuni şi dezechilibre de natură diversă, ce pot afecta funcţionarea pe termen lung, nu numai a organizărilor teritorial-administrative intermediare (judeţe, regiuni etc.), ci chiar a întregului teritoriu naţional. Exemplele sunt multiple. Emanciparea comunităţilor locale şi regionale induce tensiuni din interior, care demonstrează forţa inerţiei teritoriale a structurilor ignorate până acum: revendicările regionale ale secuilor, mişcarea regionalistă transilvăneană, problema judeţelor abuziv desfiinţate etc. Foarte gravă este şi plafonarea funcţională a „metropolelor regionale” (Iaşi, Cluj, Timişoara), cândva centrele incontestabile ale provinciilor periferice. Aceste oraşe reprezentau veritabile relee urbane indispensabile Bucureştilor pentru a gestiona eficient teritoriul naţional; în lipsa nivelului regional de organizare, acestor oraşe li s-a atrofiat capacitatea de polarizare la nivelul provinciilor iar deschiderea frontierelor demonstrează din plin ineficienţa lor. Toată faţada vestică a României s-a (re)orientat funcţional către metropolele central europene Budapesta şi Viena. E suficient să vedem câte curse din Sighet, Satu Mare, Carei sau Oradea sunt către Aeroportul Ferihegy, pentru a ne da seama de măsura acestei reorientări.

(Ziarul de Iasi, 29.08.2013)