Mai este Moldova un teritoriu? (II)

Glosar: frâna distanţei - termen geografic care descrie efectul distanței asupra interacțiunilor culturale sau spațiale (o viteză mică de deplasare semnifică interacţiuni reduse); taxonomie teritorială – clasificare a teritoriilor; transcalaritate – proprietate a unui spaţiu sau fenomen de a se organiza la diferite scări spaţiale (locală, subregionala, regională etc.).

Moldovele actuale reprezintă rezultatul unor “perversiuni” ale istoriei. În urma fiecărei divizări a vechiului stat, marile puteri ocupante au fost preocupate să investească teritoriul rezultat cu o personalitate nouă, pornind de la impunerea unei denumiri care să amintească tot mai puţin de cea originală. În acest sens, cazul Austriei, care a inventat efectiv Bucovina, nu este deloc discret. Dar nu doar forţele externe inamice au afectat teritoriul Moldovei, ci şi stângăciile structurilor interne de încadrare politico-administrativă; acestea pot fi chiar mai nocive deoarece ating nu numai teritoriul, ci şi modul de a-l trăi, respectiv teritorialitatea.

Revigorarea economică şi culturală a Moldovei depinde şi de regionalizare. Judeţele, fie ele doar ale regiunii de Nord-Est, trebuie să conlucreze, nu să nască animozităţi! Dizidenţa teritorială a Sucevei, ce (re)inventează centralităţi în sudul Bucovinei şi în teritoriile proxime, e binecunoscută. Suceava nu e capitala Bucovinei, ci a judeţului Suceava. Capitala Bucovinei e dincolo de limitele politice fireşti ale României. În lipsa centrului cultural, teritorialitatea bucovineană nu e pe deplin fundamentată iar neo-bucovinismul ultimilor ani poate deveni un pericol pentru integritatea teriorială a României, dacă, în paralel, există o mişcare de aceeaşi intensitate şi în Bucovina de Nord.

A-l aduce pe Ştefan cel Mare în ecuaţia bucovineană este la fel de necuviincios ca şi utilizarea sa drept personaj central al mişcării stataliste din Republica Moldova şi nu serveşte decât acelaşi spaţiu fost sovietic. Bucovina nu a fost a lui Ştefan, ci a lui Franz Joseph! Bunicul, născut în Bucovina anului 1907, era mândru că e român şi că el şi predecesorii săi şi-au păstrat nealterată fiinţa naţională. Bucoviniştii noi se dezic de teritorialitatea lor regională şi aderă, ignorând transcalaritatea teritorială, la una sub-judeţeană, arătând mândri către negurile istoriei cum au fost sub stăpânire austriacă; în viziunea lor această stăpânire le conferă o oarecare nobleţe. Ciudată metamorfoza bucovinenilor!

Suceava nu are motive să fie nostalgică după stăpânirea austriacă. Această perioadă a dus la degradarea ierarhică a oraşului frontalier, chiar şi în teritoriul mai restrâns al Bucovinei sudice (în 1918 Rădăuţi era cel mai mare oraş de pe teritoriul actual al judeţului). Exhumarea şi restaurarea teritorialităţii bucovinene şi extinderea ei asupra întregului judeţ e o greşeală şi contrazice istoria invocată atât de des de personajele implicate în regionalizare (mai puţin de 2/3 din teritoriul şi populaţia judetului aparţine Bucovinei sudice). Mai mult, să extinzi această teritorialitate şi asupra judeţelor vecine! Ca să sprijini ce!? Un oraş mediu, pe locul patru în ierarhia oraşelor din regiunea de dezvoltare Nord-Est, pe 1/3 moldovean (Burdujeni, cel mai populat cartier al oraşului, nu a făcut parte din Bucovina).

 “Noi nu concurăm cu Iaşul. Îl respectăm. Noi am dat capitala la Iaşi, iar ei ce au făcut? Au dat-o la Bucureşti”, a spus Gheorghe Flutur pe data de 26 iulie la dezbaterea organizată de Consiliul Judeţean Suceava privind înfiinţarea celei de-a doua regiuni în partea de Nord-Est a României. Lăsând la o parte ciudata interpretare a istoriei iniţierii statului român, Suceava nu a cedat statutul de capitală Iaşilor, ci l-a pierdut pe considerente geo-strategice. Când era capitala unui stat moldovenesc incipient, care se reducea la vechile ţinuturi proxime, era centrală şi eficientă. Extinderea Moldovei i-a creat un “handicap” de centralitate! Într-o perioadă în care frâna distanţei era fundamentală în gestionarea unui teritoriu, Suceava a devenit o capitală ineficientă – faptul este extrem de vizibil, odată cu ocuparea de către otomani a (sudului) Basarabiei, în ultima parte a domniei ştefaniene. A început o perioadă a capitalelor itinerante, în care domnitorul (începând cu Ştefan şi până la Lapuşneanu) era mai prezent în Vaslui, Huşi, Bârlad sau Iaşi, adică mai aproape de fragila frontieră cu otomanii, decât în Suceava. După ce a fost capitala Moldovei în intervalul 1388 – 1564, Iaşii a preluat această misiune, pe considerente de centralitate.

Sucevenii trebuie să înteleagă că o regiune administrativă nu e făcută pentru a servi un oraş sau altul, ci pentru a imprima substructurilor teritoriale componente coeziune şi eficienţă în evoluţia ulterioară. Vorbind strict în termeni de competitivitate regională şi coeziune teritorială, o reşedinţă puternică ar imprima regiunii un plus de competitivitate, dar una mediocră n-ar induce coeziunea teritorială atât de necesară dezvoltarii durabile.

(Ziarul de Iasi, 22.08.2013)

Mai este Moldova un teritoriu? (I)

(Pre)texte:“Agenţia de turism *** organizează excursii de o zi la mânăstirile din nordul Bucovinei”; „acum şi Botoşani va face parte din Bucovina” sau “moldovenii pledau pentru grafia kirilikă, romînii s-au refuzat de ea ...”.

Toate aceste informaţii ne sunt accesibile. Citindu-le, nu poţi decât să rămâi înmărmurit, când vezi cum glisează, deopotrivă în timp şi spaţiu, alveolele teritoriale ale Moldovei, precum piesele unui puzzle neordonat, după bunul plac sau neştiinţa celui care scrie. Atunci când geograful francez Pierre Gillardot a afirmat că “teritoriile nu sunt încremenite”, nu cred că şi-a imaginat cât de rapidă (aproape sincronă!) poate sa fie tectonica teritorială într-un spaţiu european marginal şi cât de pestriţă, intelectual vorbind, e lumea “stăpânilor” jocului de-a teritoriul, în spaţiul est-carpatic.

Din postura unui cititor atent, am constata că adepţii neo-bucovinismului se delestează de teritorialitatea moldoveneasca, ignorând faptul că judeţul Suceava reprezintă, în linii generale, nucleul iniţial al statului moldovenesc, de unde a pornit expansiunea până la limitele ce inchid teritoriul definit de sintagma Moldova istorică, că mânăstirile construite de domnitorii muşatini ai Moldovei s-au metamorfozat în mânăstirile bucovinene, că Republica Moldova se erijează în continuatoarea statului moldovenesc iar Ştefan cel Mare devine personajul central al unei strâmbe metanaraţiuni de legitimare a noului stat, bazată pe reinventarea istoriei de către aşa-numiţii statalişti moldoveni sau moldovani, după cum ei înşişi se intitulează.

Teritorialitatea nu e o dogma iar exprimarea ei nu ar trebui să fie încastrată într-un formular rigid, de genul: statul careia aparţii, regiunea, judeţul, localitatea sau viceversa. Teritorialitatea e mult mai subtilă, decât transcalaritatea ei. Chiar dacă există o taxonomie şi o scalaritate a teritoriilor, fiecare individ işi exprimă apartenenţa teritorială aşa cum simte. Nu e deloc lipsit de patriotism să te simţi mai ardelean, mai moldovean, mai bănăţean şi să susţii construcţia unui teritoriu românesc etic şi echitabil din aceasta poziţie! Dar e condamnabil atunci când negi evidenţele!

Într-o atare situatie, mai este Moldova un teritoriu? Pentru a răspunde la intrebare şi, mai ales, pentru a întelege starea actuală a teritorialităţilor moldovene, se cuvine să facem un excurs, pentru a lămuri conceptele de teritoriu şi teritorialitate. Ca să nu devin excesiv de didactic, am să evit definiţiile geografice ale teritoriului. Ioana Tudora, arhitectă de profesie, în volumul “Teritorii scrieri şi dez-scrieri” coordonat de geograful ieşean Octavian Groza, afirmă că “teritoriile se nasc acolo unde spaţiul geografic, geometric se transformă în spaţiul experienţei, în spaţiu social …” iar geograful francez Roger Brunet întrevede în manifestarea teritorialităţii o dublă contradicţie: “pe de o parte, teritorialitatea pare un element util coeziunii grupurilor sociale; pe de altă parte este o sursă sau un suport pentru ostilitate, excluziune sau ură. Teritorialitatea are ceva de animal sau de vegetal şi progresul umanităţii a constat tocmai în a se elibera de o teritorialitate exacerbată sau în a o extinde la întreaga planetă. Puţină teritorialitate creează socializare şi solidaritate; multă teritorialitate le asasinează.”

Construcţia teritorială se desfăşoară pe durate lungi, iar în fazele sale iniţiale, din cauza tehnologiilor primitive, este tributară mediului natural. Modul în care structurile teritoriale locale şi iniţial izolate evoluează spre un stadiu de interconectare într-un sistem teritorial de rang superior, în care entropia internă să fie mult mai redusă decât entropia exteriorului său, va dicta în cele din urmă coerenţa ansamblului teritorial rezultat. Aşadar, chiar dacă în prezent fluviul sau muntele nu mai constituie un obstacol redutabil şi opac în calea comunicării, cunoaşterii reciproce şi vieţii de relaţie, nu trebuie ignorat faptul că intensitatea şi calitatea actuală a acestora depinde de modul în care obstacolele au fost diluate şi încorporate în ţesutul teritorial.

Odata cu eliberarea din chingile distanţei şi a dezvoltării infrastructurilor de transport, sistemul teritorial se vede din ce în ce mai integrat în sisteme de rang superior, ele însele cu propriile lor structuri spaţiale ordonatoare. Apare evidentă dificultatea pe care o poate avea un teritoriu construit într-o logică spaţiala coerentă în interior, dar care brusc devine perpendiculară logicii care domină viata de relaţie la un nivel superior. Dar mai există un caz, care vine să complice şi mai mult situaţia. Ce se întîmplă cu un teritoriu îndelung şlefuit care, în furtunile istoriei, se regăseşte fie integrat într-un teritoriu compozit în care fiecare macrostructură a avut propria coerenţă şi logică constructivă, fie rupt în bucăţi şi fiecare fragment devine parte componentă a mai multor sisteme de rang superior? Aici se încadrează teritoriul Moldovei, sau poate mai bine zis, teritoriile acesteia.

(Ziarul de Iasi, 15.08.2013)

Despre Iaşi Capitală Culturală Europeană

Mi-au plăcut Iaşii festivalului FIE, dar nu cred că un festival difuz şi eterogen din punctul de vedere al manifestărilor culturale să fie cheia către mult râvnitul titlu de Capitală culturală europeană. Avem nevoie şi de festivaluri specializate, care să genereze fluxuri de “fani” ai unor manifestări culturale focalizate (aşa cum este FILIT): festival de teatru, de film, de rock, de jazz sau de blues. Ultimul poate că s-a născut anul acesta prin festivalul “Bulz&Blues”. Patricia Kaas, Riverside sau Vali Racilă, A.G. Weinberger şi Harry Tavitian sunt printre cei ce au încântat ieşenii anul acesta. Gala Uniter ori Gala Premiilor Operelor Naţionale sunt manifestări culturale a căror gazdă a fost Iaşi, tot în acest an. Trecând într-un alt registru, cafenelele şi tavernele, studiourile de înregistrări, piesele de teatru în locaţii alternative, jazz, rock, blues, formaţiile autohtone: Bucovina, Fără Zahăr, Excentric Blues Band, Aproape Unplugged, LifeTrack, Subliminal Damage, Her Funky Subjects, Enklava, Sukar Nation, Pretty Visitors etc. sunt tot atâtea repere ce completează peisajul cultural actual al oraşului. Dar ieşenii sunt sceptici! Necunoaşterea ofertei? Ori e de vină oferta culturală şovăielnică a Iaşilor ultimelor decenii?

Dacă atunci când vorbim de prezentul cultural al Iaşilor apelăm la o oarecare îngăduinţă, nu la fel se întâmplă când ne raportăm la trecut. A spune despre Iaşi că are o istorie ilustră nu e o simplă figură de stil. Deşi oraş secundar, în limbajul anost şi rigid al planificării teritoriale contemporane, alături de alte oraşe româneşti şi ele candidate la nominalizarea de capitală culturală (Cluj, Timişoara, Braşov sau Craiova), istoria clasează Iaşii pe nivelul cel mai de sus al oraşelor europene. Situat la convergenţa a trei mari spaţii culturale (occidental, estic şi balcanic), Iaşii au avut un hinterland cultural şi geopolitic ce a depăşit cu mult frontierele vechiului şi micului stat moldovenesc, fiind un reper fundamental al Europei de Sud-Est: două state contemporane îşi au începuturile la Iaşi (România şi Grecia), europenizarea culturală a Balcanilor tot aici a avut un centru principal de difuzie, deopotrivă români, evrei, armeni, ruşi-lipoveni etc. şi-au găsit aici prosperitatea şi au emanat prosperitate către periferiile de odinioară ale sud-estului european.

În construcţia spaţiului cultural românesc, unul intermediar, periferic în raport cu marile centre de difuzie culturală (occidental, estic şi bizantin), elitele României moderne, dar şi o mare parte a elitelor celei contemporane au alimentat o dualitate, considerând o virtute apartenenţa la spaţiul central-european şi un inconvenient apartenenţa la spaţiul est-european sau la cel balcanic. Simpla raportare la coordonatele geometrice nu e deloc productivă, alimentând o dihotomie ce impune mai degrabă în interiorul ţării o Românie vestică activă, ce deţine cheile şi căile de acces către buna cultură occidentală şi o Românie estică, ermetică şi mult prea ancorată în paseismul modernităţii clasice, captivă încă spaţiilor culturale senilizate. A te afla la periferia spaţiului cultural central-european, nu e neapărat o virtute, cum nici apartenenţa (tot periferică!) la alte spaţii culturale nu e musai un cusur.

Transilvania nu este singura regiune a României capabilă să genereze capitale culturale. Oraşul Sibiu a avut această onoare, iar nominalizarea Clujului sau Braşovului ar putea deveni o eroare de marketing naţional, ce ar induce în exterior falsa idee a unor spaţii inerte dincolo de limesurile unui teritoriu transilvan, ce se “brănduieşte” mai eficient decât nivelul teritorial naţional. În această ecuaţie, Timişoara ar avea un ascendent, fiind capitala Banatului, o provincie înjumătăţită politic şi mai modestă dimensional, deseori asimilată greşit zonei transilvane. O eventuală nominalizare a Timişoarei ar alimenta acelaşi dezechilibru dintre vestul şi estul României.

Multiculturalismul pe care mizează candidatele din vestul României e parte a structurii intime şi deloc ostentative a marelui oraş moldovean; multiculturalismul e prezent prin comunităţile, poate nu la fel de numeroase ca altădat’, de greci, evrei, armeni, lipoveni ş.a., dar şi în zidurile şi zidirile vechi ale oraşului ce a făcut un pas înapoi în istorie, pentru ca România să facă pasul înainte.

Iaşii nu trebuie să piardă nominalizarea! O strategie bazată pe o deschidere mai vizibilă către exterior, care să demonstreze că proiectul nu e deloc egoist, către oraşele Moldovei apusene şi realizarea unui cluster cultural transfrontalier cu oraşele Chişinău şi Cernăuţi, ar potenţa candidatura. În prezentul context politic şi cultural internaţional, capitala unei Moldove mult mai cuprinzătoare decât Moldovele actuale poate deveni un hub geopolitic si geo-cultural atât de necesar conştientizării de către cei din exterior a problemei teritoriale a Moldovei (istorice), singurul teritoriu care nu şi-a regăsit liniştea, reîntregirea şi echitatea în Europa ultimelor decenii.

(Ziarul de Iasi, 19.09.2013)