Moldovele (II)

Sursa: http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/moldovele-ii--28915.html 

Discursul moldovenist, deşi încă periferic, începe să aibă susţinători. Grav este faptul că face adepţi printre tinerii din Republica Moldova. Putem da vina pe moştenirea sovietică, dar resorturile anti-românismului sunt mult mai subtile şi îşi găsesc rădăcinile în recompunerile teritoriale şi identitare ale secolului al XIX-lea. 

Istoria identităţii teritoriale a Republicii Moldova începe, nu cu Ştefan cel Mare, aşa cum „strâmb” afirmă moldoveniştii, ci cu ocuparea de către Imperiul Rus a Moldovei răsăritene, în 1812. La acel moment nu exista o identitate est-moldovenească. Viitoarea gubernie ţaristă era la momentul ocupării doar un spaţiu alveolat teritorial şi compozit, o sumă de structuri teritoriale periferice disjuncte, pe care le putem grupa în trei categorii: unele centrate funcţional pe oraşele estice ale Principatului (Iaşi, Galaţi, Botoşani, Huşi etc.), altele pe câteva modeste târguri autohtone (Orhei, Soroca sau Movilău) şi, în fine, areale importante dimensional ce aveau inerţie teritorială mare, datorită evoluţiei separate timp îndelungat, precum fostele raiale ale Tighinei şi Hotinului. Într-o atare situaţie, autorităţile ţariste au fost „nevoite” să recurgă la “terraformare”, şi nu exagerez când utilizez acest termen specific literaturii SF. Având în vedere faptul că reţeaua urbană a Moldovei răsăritene era rară, slab ierarhizată şi funcţiona într-o logică specifică periferiilor, noua administraţie ţaristă a (re)proiectat întregul spaţiu de la est de Prut. Au selectat din rândul târgurilor basarabene o reşedinţă a guberniei în jurul căreia, timp de mai bine de un secol, au construit centralitatea Moldovei răsăritene. Aşezarea aleasă, Chişinău era un târg modest din a doua parte a ierarhiei urbane, de câteva sute de locuitori, ce avea însă avantajul poziţiei centrale în interiorul viitoarei gubernii. Cei 8 000 de locuitori atribuiţi de surse acestui oraş pentru momentul 1812 reprezintă, pe lângă populaţia târgului propriu-zis şi a satelor din proximitate, şi un număr important de soldaţi ai armatei ruse. Colonizarea a fost procesul ce a personalizat evoluţia spre teritorialitate a spaţiului basarabean. Probabil, într-o primă fază, raţiunile colonozării au fost economice şi demografice – nevoia de populaţie a unui teritoriu slab populat (256 000 de locuitori în 1812, mai puţin de jumătate din populaţia Principatului). Ulterior, controlul eficient al teritoriului şi necesitatea unei populaţii fidele în Moldova ocupată devin pricipalele resorturi ale colonizării.

Aflată sub administraţia autoritară ţaristă, prinsă în febra recentrării politice şi funcţionale şi în absenţa elitelor autohtone, cele mai multe dintre ele fiind refugiate ori rusificate, populaţia Moldovei răsăritene nu a fost racordată la mişcările, deopotrivă naţionale, sociale şi culturale, ce au avut drept teatru de manifestare cea mai mare parte a continentului european şi au caracterizat secolul al XIX-lea. În acest timp, moldovenii din Principat, devin pionierii mişcărilor sociale şi naţionale din Europa de sud-est, fiind şi artizanii principali ai unirii de la 1859.

Intervalul de două decenii şi ceva al marelui românism nu a reuşit să elimine obstacolele identitare, iar teritorialitalea Moldovei răsăritene nu a fost nici diluată şi nici încorporată eficient în ţesutul teritorial naţional, în ciuda unei elite intelectuale basarabene pro-româneşti deja formate. Cauzele acestei stări de fapt sunt multiple. Lumea rurala, deşi predominant formată din români moldoveni, era slab conectată la fluxurile de idei din epocă, iar populaţia alohtonă (ruşi, ucraineni, evrei, bulgari, găgăuzi etc.), relativ numeroasă (cca. 25%), a opus rezistenţă la procesul de creare a identităţii româneşti.

Eliminând elitele pentru a doua oară, imperiul rus, metamorfozat în U.R.S.S., a reuşit să ţină eficient sub control populaţia noii Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Dizidenţele au fost eliminate, iar maşinăria de popagandă sovietică a fost atât de eficientă, încât tot răul făcut de sovietici a fost pus pe seama „imperialiştilor români”. Schimbările teritoriale au fost radicale. Au redesenat teritoriul administrativ al RSSM, eliminând logica teritorială a Moldovei răsăritene, proiectată şi construită de autorităţile ţariste, iar economia zonei a fost integrată în sistemul militaro-industrial sovietic. Aceste întreprinderi au fost menite de a crea dependenţe organice între teritoriile vastului imperiu sovietic.

Anii ’90 au adus o renaştere a simţirii naţionale la est de Prut. Schimburile culturale dintre România şi Republica Moldova s-au înteţit, iar intelectualii militanţi, precum Grigore Vieru, Leonida Lari, soţii Aldea-Teodorovici, se aflau în fruntea mişcării unioniste. Dar episodul s-a stins rapid, probleme extrem de grave trecând în prim-plan: războiul din Transnistria, pericolul secesionist găgăuz, ambele având scenariul dictat de la Moscova, decuplarea economiei Moldovei răsăritene de la piaţa fostului URSS, debutul unei migraţii economice fără precedent, sunt tot atâtea motive care au deviat atenţia populaţiei de la problema identităţii naţionale.

Moldovele (I)

 

În debutul articolului vreau să fac o mărturisire, şi anume că aparţin mai degrabă categoriei naivilor României. Cu toate acestea, îmi vine greu să cred în ipoteza teoriei conspiraţiei la Pungeşti. Nu exclud prezenţa moldoveniştilor, dar infiltrarea lor pare, mai degrabă, o operaţiune de marketing politic, pentru a obţine vizibilitate. De ce spun asta? Prin “deconspirare” a avut de câştigat Chevron, care va amâna doar debutul lucrărilor de explorare a gazelor de şist, iar singura care a avut de suferit e societatea civilă, anesteziată acum. Dacă ar fi fost un amestec al “agenturilor străine”, totul se făcea într-o manieră soft şi cu mai multă subtilitate.

În ultimele două săptămâni s-au adunat miliarde de pixeli de scriitură, pornind de la tabloidul virtual cancan.ro şi ajungând la mai prezentabilele adevărul.ro, revista22.ro, inliniedreapta.net sau Realitatea TV etc. Dacă săptămâna trecută, ţăranii din Pungeşti nu aveau încă etichetă, acum au. Cele două proiecte miniere contestate în ultimele două-trei luni, Roşia Montană şi Pungeşti, opun două categorii de protestatari: “hipsterii de Bucureşti şi Cluj” vs. “moldovenii înapoiaţi”. Apelativ pe care-l consider jignitor, atât timp cât nu se aminteşte de “hipsterii” din Iaşi sau Bârlad (iată cum a ajuns ca un epitet peiorativ să capete conotaţie pozitivă) şi cât timp nu se precizează, care moldoveni.

Cine sunt moldoveniştii ce apar în scenariul Pungeşti ca masă de manevră a ruşilor? Nu am să dau nume, pentru că nu doresc să fiu părtaş la potenţarea lor politică. Însă, “liderii” sunt menţionaţi într-un articol relativ documentat, cu multe link-uri, dar partizan şi în care discriminarea regională nu e deloc disimulată. Articolul este “Implicarea Rusiei în protestele de la Pungeşti (2). Proiectul “Moldova Mare”, semnat de Costin Andrieş. Aici am să mă limitez la o prezentare generală a lor. Sunt nişte personaje pe care le-aş categorisi ca ariviste, dornice cu orice preţ să intre în politica Republicii Moldova. Au un background intelectual mai degrabă şubred şi un discurs primitiv şi de factură sovietică. Discursul lor e încă periferic, dar poate deveni periculos, în măsura în care racolează mai mulţi adepţi. Din scriiturile lor, precare gramatical, transpare o dublă strategie: una pe termen scurt, canalizată pe câştigarea alegerilor din Republica Moldova, alături de comunişti, care nu mai au priză la public ca altădată, şi o alta, pe termen lung, constituirea “Moldovei Mari”. Puţin probabil în ecuaţia geopolitică actuală, dar un astfel de discurs potenţează prima strategie.

În ceea ce priveşte realizarea Moldovei Mari ca stat “independent”, principalul mobil constă în atragerea în creuzetul inventat al statalităţii Republicii Moldova pe cele mai nepregătite minţi ale Moldovei apusene, continuatoarea de drept a statului moldovenesc al intervalului medieval şi al începutului perioadei moderne. Mitizarea lui Ştefan cel Mare de către istoriografia românească şi asimilarea lui profundă de către moldovenii basarabeni fac din acest personaj istoric figura centrală a acţiunilor lor. Pare a fi chiar singurul domnitor (re)cunoscut. Numai că discursul moldoveniştilor oferă chei de lectură bizare şi înţepenite într-o paradigmă ce opune moldoveanului, românul. Cele mai importante momente ale istoriei, privite prin prisma moldoveniştilor, sunt căsătoria unei fiice de-a lui Ştefan cu fiul lui Ivan al III-lea, cneazul Moscovei şi bătăliile domnitorului moldovean cu muntenii. Dacă primul moment “istoric” doreşte să evidenţieze o veche relaţie cordială moldo-rusă, dintre state ce nu aveau graniţe comune, bătăliile cu muntenii vin să potenţeze fractura istorică, ce chipurile, ar exista între moldoveni şi români. Ignoră însă contextul geopolitic în care au avut loc cele câteva bătălii dintre Ştefan şi Radu cel Frumos, Muntenia aflându-se deja sub suveranitate otomană. Nici lirica eminesciană nu scapă! Poezia “Revedere”, în interpretarea moldoveniştilor, se metamorfozează într-o scriitură subversivă şi profund anti-românească. “Ce mi-i vremea, când de veacuri/ Stele-mi scânteie pe lacuri…”, în cheia de lectură a moldovenistului, ce semnează Cri Ce, devine “codru răspunde că ce are el cu vremea de acum, el a fost şi va ramîne Codrii Moldovei”, iar “Numai omu-i schimbator”, devine “din moldovean sa scimbat în romîn” (pentru autenticitate, am păstrat ortografia originală – via Facebook).

Din punctul moldovenist de vedere, Republica Moldova este continuatoarea statului moldovenesc medieval. Nimic mai fals! Acest stat, în actuala geometrie, e un spaţiu rezidual, o entitate politică, ce a evoluat dintr-una administrativă incoerentă (sovieticii au avut grija de asta, delimitând extrem de ciudatul teritoriu al “Republicii” de astăzi). Scurtul interval de două decenii şi ceva a devenit pentru mai vechii comunişti sovietici şi discipolii lor o perioadă extrem de activă, dedicată construcţiei unei metanaraţiuni de legitimare a “poporului moldovenesc”

Sursa: http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/moldovele-i--28113.html